Elegia Întîia

„Închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artişti, al dedalizilor”

I

El începe cu sine şi sfîrşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.

Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă. Ar semăna întrucîtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai strîmtă piele
cu putinţă. Dar el nu are nici măcar
atîta piele cît sfera.

El este înlăuntrul — desăvîrşit,
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.

Dar de văzut nu se vede.

Nu-l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
cai…

II

Nu are nici măcar prezent,
deşi e greu de închipuit
cum anume nu-l are.

El este înlăuntrul desăvîrşit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decît însuşi punctul.

III

El nu se loveşte de nimeni
şi de nimic, pentru că
n-are nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.

IV

Aici dorm eu, înconjurat de el.

Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atît mai puţin îl neagă:

Spune Nu doar acela
care-l ştie pe Da.
Însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte.

Şi nu dorm numai eu aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume îl port.

Şirul de bărbaţi îmi populează
un umăr. Şirul de femei
alt umăr.
Şi nici n-au loc. Ei sînt
penele care nu se văd.

Bat din aripi şi dorm —
aici,
înlăuntrul desăvîrşit,
care începe cu sine
şi se sfîrşeşte cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.

— Nichita Stănescu