Pădurea chiliană şi melancolia
…Parfumata, tăcuta, încîlcita pădure chiliană se află pretutindeni, la poalele vulcanilor, lîngă creasta muntelui, acoperită de greţuri şi zăpezi, printre marile lacuri… Picioarele se afundă în covorul de frunze moarte,, o creangă trozneşte, enormii raulies îşi înalţă spre cer coroana lor creaţă, răcoarea pădurii este străbătută de o pasăre ce bate din aripi, apoi se opreşte în frunzişul întunecat. Cîntecul ei răsună din ascunzătoare asemeni unui oboi… Sălbaticul miros de laur, nedefinita aromă de boldo îmi pătrund pînă în adîncul sufletului… În cale îmi apare chiparosul guaitecilor… Este o lume verticală: un neam de păsări, un popor de frunze… Mă împiedic de o piatră, o ridic, scormonesc în groapă. Un păianjen imens, de mărimea unui rac, cu părul roşu, stă nemişcat, privindu-mă fix… Un cărăbuş auriu îşi aruncă spre mine mefitica lui emanaţie, în timp ce curcubeul aripilor lui strălucitoare dispare fulgerător. Trec prinr-un desiş de ferigi mult mai înalte decît mine. Din ochii lor verzi şi reci mi se preling pe faţă şaizeci de lacrimi, evantaiele lor vibrează încă mult timp în urma mea… Un trunchi putred: ce minune!… Ciuperci negre şi albastre îi atîrnă de o parte şi de alta în chip de urechi, plante roşii parazite l-au împodobit cu rubine, alte buruieni leneşe i-au împrumutat bărbile lor, iar din putredele-i măruntaie iese iute o viperă, ca o emanaţie, ca şi cum trunchiul mort ar fi părăsit de propriul său suflet… Ceva mai încolo, copacii se răresc, se despart de semenii lor… Îşi înalţă deasupra covorului junglei tainice coroanele cu frunze liniare, creţe, stufoase, lanceolate, fiecare cu forma ei proprie, de parcă ar fi fost tăiate de o foarfecă în stare de mişcări infinit de variate… O rovină, pe fundul căreia apa limpede se scurge de-a lungul pereţilor de granit şi matostat… Un fluture, imaculat ca o lămîie, valsează printre ape şi lumini… Lîngă mine, nenumăratele calceolarii mă salută cu căpşoarele lor aurii… Sus în înaltul cerului, se leagănă flori roşii de copihue, ca nişte picături de sînge din arterele junglei vrăjite… Floarea roşie de copihue este floarea zăpezii… Liniştea, legea acestor hăţişuri, este curmată de tremurul unor frunze atinse de o vulpe iute ca o pală de vînt… În depărtare, abia se distinge ţipătul unui animal speriat… Străfulgerarea zborului unei păsări ieşite din ascunzătoare… Pînă la venirea furtunii, ce va pune în mişcare întreaga orchestră a pămîntului, universul vegetal abia murmură.
Cine nu cunoaşte pădurea chiliană, nu cunoaşte planeta pe care trăieşte.
Din aceste pămînturi, din acest lut, din această tăcere, m-am născut eu, pentru a colinda lumea cîntînd.
— Pablo Neruda
Vreau şi eu să colind lumea cîntînd…
Lasă un Răspuns