Preşedintele Baudelaire

Bolnav m-am dus la preşedintele Baudelaire.
Saturn îmi trecuse prin zodie
şi disperat că absintul e interzis în localuri
şi că, în genere, nici nu se mai fabrică

locuiam într-un spaţiu de clor
şi adeseori, scăpînd frînele existenţei,
lăsam să se crape sub osul frunţii
frumosul meu creier cercetat de duhuri.

Îţi pierzi propria ta obsesie, mi-a spus,
şi i-am răspuns că de la o vreme sunt conectat,
şi că întreţin legături cu uriaşii,
un fel de Mercur purtător de veşti proaste.

Preşedintele mi-a surîs lăsîndu-mi, pe un umăr,
scheletic braţul lui, amintindu-mi de faptul
că moartea, ea însăşi, e o formă;
şi este la fel de perisabilă ca toate celelalte forme.

El a deplîns alături de mine
situaţia jalnică a albatroşilor
şi rărirea în lume a codrilor de simboluri,
degradarea cuvîntului şi versul alb.

Preşedintele era de părere că, pentru cei vii,
experienţa tristeţii
este nepotrivită, îngrijorîndu-se totodată de faptul
conectării mele prea repezi la Cosmos.

Oricum te sfărîmi, mi-a zic,
caută să îndelungeşti măcar stafia
vreunei stări de spirit coerente
transcrisă în bunul nostru endecasilab.

Stăteam cu faţa vîrîtă într-o floare violetă
şi întrucîtva fanată de sudoarea preşedintelui
care hotărîse să doarmă o perioadă
cu fruntea pe ea.

Plouă prea des, mi-a spus preşedintele,
şi asta face să sufere piatra
şi legiunile monştrilor anexaţi
care, uneori, ne slujesc silabele poetice.

El a mai precizat că limba poezească
este ameninţată de o aparenţă mult prea curentă,
şi a deplîns împreună cu mine
prea marele interes care se acordă
persoanelor fizice ale poeţilor.

Preşedintele Baudelaire şi-a lăsat scheletul mîinii
pe umărul meu, şi s-a interesat
dacă la următoarele alegeri voi mai avea de gînd
să-l votez.

I-am spus că “da”, şi m-am despărţit
de el, conectat, ca să reintru
în acea atmosferă de clor, obosită,
în care-mi duc existenţa în ultima vreme.

— Nichita Stănescu